Jacques Sandulescu – Un prieten pentru eternitate

Început de poveste…

Jacques Sandulescu s-a născut la Râşnov, pe 21 februarie 1928, într-o familie cu origini săseşti. Datorită constituţiei lui fizice mai era cunoscut ca şi ,,Marele Jacques”. Momentul care îi marchează pentru totdeauna viaţa are loc cu o lună înainte sa împlinească 17 ani când este arestat de soldaţii Armatei Roşii şi trimis la muncă silnică în minele de cărbune din Donbas, regiune situată în estul Ucrainei. Cu picioarele cangrenate după un accident în mină reuşeşte să evadeze în Occident. Odată ajuns, Jacques a mai muncit într-un lagăr de emigranţi din Buchholz, în Germania de Vest după care a izbutit să emigreze în Canada.

Debutul său în Lumea Marţiala îl are la puţin timp după ce ajunge în Canada, într-un meci de box pentru amatori. Este remarcat de către un promoter ca fiind un ,,luptator natural”, oferindu-i la scurt timp şansa să se antreneze într-o sală profesională din Montreal. Datorită voinţei, determinării şi tăriei lui, dă lovitura în boxul profesionist la categoria grea în Chicago.

De asemenea, Jacques Sandulescu dezvoltă o pasiune pentru lumea filmului, pasiune descoperită dupa ce a vizionat la cinematograf ,,The Great Escape” (Marea evadare) spunându-şi în minte: ,,Povestea mea este mai bună decât asta”. Drept urmare a decis să-şi aşeze amintirile în romanul ,,Donbas” publicat în 1968. Între timp, Jacques a început o carieră în actorie. Printre filmele în care a jucat amintim: The Owl and the Pussycat, Russian Roulette, Trading Places, Moscow on the Hudson.

O întâlnire crucială pentru karateul mondial…

Un eveniment major pentru Kyokushin-ul Mondial a avut loc atunci când Jacques Sandulescu l-a cunoscut pe legendarul Masutatsu Oyama. Acest lucru a fost posibil datoriă prietenului lui Jacques, Augustino de Mello. Acesta i-a împrumutat lui Jacques o carte intitulata ,,Ce inseamna Karate” scrisa de Masutatsu Oyama. Fiind fascinat de maniera vie si pragmatică cu care carea a fost scrisă,  in sufletul lui Jacques s-a aprins o dorinţă arzătoare de a-l cunoaşte. Între timp, Mas Oyama plănuia a doua călătorie în America, lucru pe care l-a specificat într-o scrisoare trimisă lui Augustino de Mello. Întalnirea care avea să-l marcheze pe Jacques Sandulescu a avut loc într-o zi de sâmbătă, în jurul orei 3 la hotelul New Yorker. Aura calmă dar puternică pe care Mas Oyama o emana i-a dat fiori lui Jacques, a fost ca şi cum o tornadă întâlneşte un uragan, formându-se imediat o legătură naturală între ei. Deşi nu se puteau înţelege pe cale orală datorită diferenţelor lingvistico-culturale, ei comunicau pe o cale mult mai superioară, pe cea spirituală. Dorinţa lui Jacques de a se antrena cu Mas Oyama a fost foarte mare dar i-a fost oarecum ruşine să-i propună direct. Acest lucru l-a rezolvat Sosai întrebându-l pe Jacques ,,Unde ne putem antrena?” printr-un traducător care îi acompania la mesele zilnice pe care le aveau în Chinatown.

La început, echipamentul specific karate-ului, dogi, îl incomoda pe Jacques dar la scurt timp a realizat că simte un gol fără el. Îl admira pe Oyama deoarece vedea în cursul antrenamentelor determinarea şi plăcerea cu care depunea efort. Primele antrenamente durau până la 2 ore, apoi s-au întins la 4 ore iar dupa 2 saptamani antrenamentele durau câte 6 ore în fiecare zi. Jacques Sandulescu a observat în ochii lui Sosai Oyama satisfacţia pentru evoluţia noului ,,student”, lucru care il ambiţiona şi mai mult.

În timpul antrenamentelor lor era un regim continuu de tehnici repetate la nesfârşit impus de Sosai, care era adeptul şi promotorul ideii: ,,În repetiţie constă puterea”.  Jacques se simţea din ce in ce mai puternic, atât fizic cât şi psihic deoarece Mas Oyama nu îl inspira  doar prin forţa brută… Era un adevărat simbol în carne şi oase pentru artele marţiale care aveau să inspire generaţii întregi de karateka. Prin aceste antrenamente şi-au câştigat respectul reciproc devenind fraţi spirituali formându-se o legătură ce nu va putea fi ruptă nici de trecerea sa dincolo.

În timpul primului sparring, Jacques a putut simţi forţa lui Sosai primind o lovitură in piept, lucru ce a cauzat ameţeala şi pierderea temporară a respiraţiei. Însă, şi-a dat seama că era doar o luptă de antrenament iar forţa loviturilor lui Oyama era controlată. Menţionează urmatorul lucru în capitolul destinat întâlnirii lui cu Oyama din romanul ,,Donbas”: ,,Îmi puteam doar imagina cum e să primeşti o lovitura în plină forţa de la el. Deorece iubeam viaţa, nu mi-am dorit să aflu vreodată.”

„Ultimul Titan”…

Jacques Sandulescu l-a ajutat pe Masutatsu Oyama să-şi îndeplinească adevăratul scop al vizitei lui în America, promovarea Karateului Kyokushin. Cu ajutorul relaţiilor, Jacques a organizat o demonstraţie în Madison Square care avea sa fie televizată. Prestaţia lui Masutatsu Oyama a fost impecabilă, atrăgând publicul de toate vârstele. S-a luptat cu 5 karateka din New Jersey, pe care i-a provocat învingându-i pe toţi. După acest eveniment, celebrul trust de presă New York Times a publicat evenimentul pe prima pagina cu titlul: ,,Cel mai dur om din lume”, astfel demonstraţia organizată de Jacques Sandulescu fiind un succes.

O amintire relatată in ,,Donbas” îi pune pe Jacques Sandulescu si Masutatsu Oyama în poziţia în care trebuie să se apere împotriva unui grup de gangsteri care veniseră să provoace scandal într-unul din localurile deţinute de Jacques. Deşi erau depăşiţi numeric, celor 2 nu le-a fost frică deoarece ştiau că se au unul pe altul alaturi. La scurt timp gangsterii au învăţat pe propria piele o lecţie predată in stil Kyokushin, întâmplare ce a întărit frăţia spirituală dintre ei.

Dintr-o astfel de prietenie nu numai că trebuie sa învăţăm virtuţiile devotamentului, ambiţiei şi serenităţii, ci şi importanţa legăturilor ce se formează între oameni, legături ce pot fi doar simţite, legături ce transcend puterea de înţelegere.

După moartea lui Masutsatsu Oyama, în 1994, Jacques a rămas ultimul reprezentat din vechea gardă, fiind supranumit  „ultimul Titan”.

La vârsta de 82 de ani, Jacques Sandulescu se stinge din viată la data de 19 noiembrie 2010.

Criticul literar Jesse Kornbluth, spunea: ,,Jacques avea o forţă interioară nemaipomenită; calma atmosfera oricărei încăperi în care intra. Nu-ţi puteai imagina că undeva, în preajma sa, s-ar putea stârni vreun scandal. Era imens şi puternic. Dar, în acelaşi timp, era liniştitor – avea calmul pe care doar oamenii care au trecut prin foc pot sa îl aibă.”

Sebastian Ciuban