10 aprilie 2012, plecam spre Japonia…

Urmeaza un drum foarte lung, stim asta cu siguranta… Dupa o escala de aproximativ 3 ore in Amsterdam, ne imbarcam pentru ultima parte a calatoriei cu destinatia Tokyo. Emotiile sunt multiple si asteptarile deasemenea… Stiam foarte multe despre Japonia pana la acel moment, in virtutea faptului ca sunt practicant de arte martiale de peste 25 de ani, in toata aceasta perioada contactele cu civilizatia nipona  au fost destul de dese, acestea manifestandu-se sub diferite forme, pornind de la competitiile la care am participat de-a lungul anilor in care am practicat sportul de performanta (ca si component al lotului  Romaniei, ani buni in perioada posdecembrista), stagiile anuale de pregatire, examenele pentru grad in karate kyokushin, intalnirile pe linie profesionala, documentare personala asupra acestei civilizatii miracol etc.

Insa, cu toate “cunostintele” pe care le aveam despre aceasta civilizatie, surprizele de abia acum urmau sa apara…

Primul contact cu o lume extraterestra…

Am aterizat pe aeroportul Narita, situat la o distanta de aproximativ 70 km de capitala Japoniei, Tokyo. Prima senzatie pe care am avut-o dupa ce am pasit afara din “burduful” avionului, a fost aceea ca suntem intr-o zona de carantina… totul se desfasura intr-o liniste neobisnuita, o mare parte dintre japonezii ce faceau parte din personalul aeroportului aveau masti in zona gurii si a nasului (lucru constatat si in avionul care ne-a a dus de la Amsterdam catre Tokyo, ele fiind purtate de catre cei care erau raciti pentru a-i proteja pe cei din jur), aeroportul nu era cum ne-am fi imaginat noi, ca o “poarta stelara” desprinsa din filmele SF, ci dimpotriva, totul deborda de simplitate si ordine, fermitate in exprimare si atitudine a personalului aeroportuar.

Si daca tot vorbeam de civilizatie… prima lectie (normala zic eu, deoarece si la noi exista aceleasi legi pe care din pacate nu le respecta nimeni…) pe care am primit-o, a fost aceea a locurilor pentru fumat. Pentru fumatori existau un fel de cabine cu ventilatie desigur, ce-i drept cam micute, unde cei care vroiau sa-si satisfaca acest viciu puteau sa o faca in liniste fara a atenta, desigur, la sanatatea celorlalti…

Pentru a ajunge la Tokyo urma sa ne imbarcam intr-un autobuz care era destinat exclusiv hotelului unde urma sa fim cazati, Metropolitan Hotel, Ikebukuro. Va mai amintiti “rata” noastra predecembrista care ne ducea oriunde prin tara?.. Ei bine, “rata japoneza” e cu totul si cu totul alta! Incepand de la rezervarea biletelor, la etichetarea bagajelor de catre sofer (la fel ca pentru avion!) si personalul auxiliar din aeroport care se ocupa de bagajele calatorilor, la manipularea bagajelor de catre acestia, calatorul nemaiavand nici o responsabilitate din momentul predarii bagajelor soferului autobuzului si pana la ajungerea la destinatie, unde acestea ti se returnau politicos si civilizat de catre soferul autobuzului pe peronul din fata hotelului…

Am ajuns la hotelul Metropolitan Ikebukuro

Amabilitatea personalului hotelului sau conditiile oferite au fost ireprosabile demonstrandu-mi inca o data ca nu luxul sau tehnologia avansata caracterizeaza Japonia ci politetea, simplitatea, curatenia, amabilitatea, uneori neasteptata si nu in ultimul rand, sentimentul de siguranta pe care ti-l ofera. Acest lucru, pot spune ca l-am simtit si in timpul unui cutremur care m-a “prins” chiar in camera de hotel. Dupa primele clipe de usoara panica m-am linistit instantaneu. De ce? Fiindca mi-am dat seama ca ma aflu in Japonia si aici nu mi se poate intampla nimic. Frumos sentiment, nu-i asa?

Vizita la templele karate-ului kyokushin… nostalgii ale trecutului

Prima vizita de cum am ajuns in Tokyo am facut-o desigur, la noua cladire a Honbu. Marea surpriza a fost ca aici ne-am intalnit cu doi dintre cei mai cunoscuti luptatori din lumea kyokushinului si anume Artur Hovhannysian (100 man kumite, al 8-lea care a dat testul intr-o singura zi si locul 3 la CM Open) si Makoto Akaishi (locul 4 la CM Open).

In cea de-a doua zi a vizitei noastre in Japonia, primul lucru pe care l-am facut dupa micul dejun a fost vizita la vechiul Honbu a lui Sosai Masutatsu Oyama. Nu pot descrie ce sentimente profunde m-au cuprins ajungand aici, in mintea mea in acele clipe se derulau parca imaginile cu Sosai la antrenamentele din Honbu, pe care acum doua decenii si ceva le-am vazut pentru prima data, mi-au trecut prin minte toti cei aproape 25 de ani de practica, toate antrenamentele, stagiile, examenele pe care le-am sustinut, competitiile la care am participat, toate acestea imbracate intr-o nostalgie a vremurilor trecute dupa anii in care Sosai “pastorea” kyokushinul mondial si anii in care noi, cei din generatia veche incercam sa ne desavarsim pe calea kyokushin cu toate greutatile impuse de acele timpuri… Toate aceste sentimente au fost insa coplesite de satisfactia ca am ales calea kyokushin, una dintre cele mai grele dar si frumoase cai din artele martiale. Deasemenea, multumirea mea a fost determinata de faptul ca am ajuns in sfarsit aici, la acest prim dojo a lui Sosai, dupa episodul din anul 1996, an in care am fost invitat ca uchideshi in Honbu, fiind dupa shihan Dorel Bulearca (singurul roman care a urmat cursurile Honbu in “special class”, in anul 1994) al doilea roman care ar fi urmat cursurile acestei prestigioase academii. Din nefericire, serviciul meu din acel moment nu mi-a permis sa lipsesc o perioada atat de mare (4 luni) si astfel, acea mare oportunitate s-a transformat doar intr-un mare regret…

Dupa aceasta vizita speciala, am plecat catre Ichigeki Academy Honbu, locul in care se antreneaza sportivii care participa in competitile de K1 si bineinteles, karateka kyokushin. Aici predau shihan Ryu Narushima, sensei Steve Cujic din Australia, etc. Surpriza placuta a fost aceea de a ma intalni cu un prieten vechi al nostru, Faii Falamoe, vestitul antrenor din K1. De asemenea, am avut oportunitatea de a-l cunoaste personal (dupa aceasta vizita in Japonia ramanand chiar prieteni) pe Jayson Vemoa, fost campion mondial de thai box si actualmente antrenor in Ichigeki Academy Honbu.

La Ichigeki Academy Honbu am facut primul antrenament din acea zi, sportivii nostri care urmau sa participe la campionatul mondial fiind vizibil emotionati de oportunitatea de a se antrena in acest templu al artelor martiale.

Apoi, toata delegatia Romaniei alaturi de Faii Falamoe, am plecat la o plimbare prin Tokyo unde am avut privilegiul de a ne bucura de frumusetea florilor vestitului cires japonez “sakura”, (am avut sansa de a ne regasi aici in aceasta perioada a anului, in care “sakura” infloreste, perioada pe care japonezii o asteapta un an intreg, doar pentru doua saptamani in care florile acestuia pot fi admirate in toata spledoarea lor). Pot sa spun ca aproape peste tot unde mergeai in Tokyo gaseai acesti ciresi infloriti care intregeau asteptarile noastre bazate mai ales pe informatii povestite despre tara soarelui rasare.

Dupa amiaza am revenit la Ichigeki Academy Honbu pentru al doilea antrenament aici. De aceasta data ne-am intalnit cu shihan Katsushito Gorai, shihan Ryu Narushima si cu sensei Steve care predau la clasele la care aveau lectii in acea zi. Am uitat sa amintesc aici dotarea salilor de antrenament din Ichigeki Academy Honbu care era una ireprosabila, acestea dispunand de cele mai bune materiale pentru antrenament, pornind de la salile pentru kyokushin dotate cu tatami traditional, un mic altar, vestita toba ritualica si terminand cu ringul de box pentru antrenamentele sustinute de cei care participa in circuitul K1 etc.

Explorand civilizatia nipona…

Tot in aceasta seara ne-am intalnit pe strazile din Tokyo cu Lechi Kurbanov, un cunoscut luptator de kyokushin rus si de asemenea am avut prima experienta cu un restaurant traditional japonez unde eram serviti la masa (masa care avea o gaura imensa in mijlocul ei) cu un vas mare rotund plin de carbuni incinsi, acoperiti cu o plasa de sarma care avea rolul de gratar si pe care urma sa ne pregatim singuri mancarea sau mai bine zis, gratarul… primind in acest sens cateva farfurii cu carne cruda de vita, porc, pasare si peste. Foarte interesant si inedit totodata.

A treia zi imediat dupa micul dejun urma sa aiba loc cantarul oficial si inscrierea in concurs a  tuturor participantilor. Aceasta a avut loc la noul Honbu din zona Ikebukuro despre care am amintit anterior, o cladire impunatoare cu multe nivele in care, pe langa salile de antrenament traditionale pentru karate kyokushin, existau si numeroase sali de fitness, body building etc.

Dupa inscrierea sportivilor nostri am plecat cu totii la vestitul templu Asakusa din Tokyo. Acest templu este unul dintre cele mai vestite locuri de pelerinaj ale Japoniei si bineinteles un obiectiv turistic foarte vizitat de catre turistii straini. Drumul de la strada principala pana la templu are in jur de 600-700 de metri si are pe centru o alee larga de circa 10 metri iar pe lateralele acesteia sunt tarabe cu diverse obiecte specific japoneze, religioase sau nu, suveniruri, etc. Datorita acestei zone comerciale, drumul catre templu este foarte anevoios cei 600 de metri parcurgandu-i in aproape jumatate de ora…Templul este splendid construit intr-o arhitectura nipona traditionala avand in jurul cladirii principale, unde este si altarul templului, numeroase alei impresurate cu alte cladiri asemanatoare cu niste temple mai mici , statui ale lui Buddha, gradini pline de vegetatie, un mic paraias etc. Drumul pana la templu l-am parcurs desigur cu metroul nipon care este mai mult decat impresionant pentru punctualitatea de care da dovada, facilitatea cu care orice turist strain se poate orienta dupa informatiile furnizate atat in statiile de metrou cat si in interiorul trenurilor acestuia. Acest metrou se incadreaza desigur in tabloul oferit de infrastructura nipona, care este de departe, de exceptie. Disciplina calatorilor niponi este de asemenea proverbiala. Totul se desfasoara in ordine, liniste, inclusiv fara a vorbi la telefon in interiorul vagoanelor pentru a nu deranja pe cei din jur… sa nu mai mentionez ca oriunde in Japonia mersul pe scari, fie ele rulante sau nu, se face pe partea stanga, toti fiind aliniati in acest sens, pentru a putea lasa loc liber celor care se grabesc…

Tot in aceasta zi am facut o vizita la unul dintre cele mai mari mall-uri din Tokyo care este construit pe aproximativ 7 nivele. Aici gasesti cam tot ce doresti sa iti cumperi la preturi acceptabile, avand in vedere ca Tokyo este unul dintre cele mai scumpe orase de pe glob (in Tokyo nu gasesti nimic sub pretul comparabil cu un euro !!!).

Campionatul Mondial de Karate Kyokushin…

A patra zi a fost si prima zi a Campionatului Mondial de Karate Kyokushin care a avut loc la sala Tokyo Gymnasium, o sala cu capacitate de 15.000 de locuri care spre surprinderea noastra, au fost aproape in totalitate ocupate! A fost pentru prima data dupa anii `90-`93 cand am vazut la intrarea intr-o sala de sport oameni asteptand la rand, la un concurs de karate kyokushin, tinand cont si de faptul ca afara ploua destul de tare.

Aici ne-am intalnit inca o data cu ireprosabila organizare nipona, totul fiind prevazut si marcat, pornind de la accesul in sala pentru sportivi sau spectatori, delimitarea zonelor de acces in interiorul salii cu panouri care specificau cine si ce fel de ecuson trebuie sa aiba pentru a putea trece, inclusiv sensul de deplasare in interiorul salii etc.

Si toate aceste lucruri erau respectate cu sfintenie, indiferent cine era persoana care intra in contact cu aceste reguli… Deasemenea, existau locuri unde se putea servi masa, cafenele si bineinteles zone de expozitie cu vanzare a articolelor de echipament marca Ichigeki, Isami sau alte marci cunoscute din Japonia, bineinteles la preturi aproape prohibitive pentru noi…

Toata competitia a fost organizata pe 10 suprafete de lupta astfel incat cei aproximativ 2500 de sportivi participanti sa poata termina intr-un timp record toate probele existente in cele doua zile de concurs. Inca o data punctualitatea nipona ne-a dovedit ca nu este doar o poveste frumoasa ci ca ea exista cu adevarat si functioneaza.

Festivitatea de deschidere a inceput cu imnul Japoniei si cuvantul lui Kancho Matsui, urmat apoi de o scurta incalzire comuna a tuturor participantilor, condusa de Hitosho Kyama, Artur Hovhannysian, Makoto Akaishi. Totul a fost impresionant, atmosfera creata a fost una pe care nu am mai intalnit-o pana acum la nici o competitie de kyokushin. M-a impresionat in mod special modul in care a decurs incalzirea participantilor sub “bagheta” lui Hitoshi Kyama, fiind ceva unic sa vezi aproximativ 1200 de karate-ka executand miscarile in acelasi timp la comanda lui sensei Kyama, sutele de kiai-uri iesite din piepturile sportivilor facand sa rasune acea imensa sala, Tokyo Gymnasium.

Lipsa de experienta si emotiile primei participari la o competitie de un asemenea nivel, au privat sportivii romani de obtinerea rezultatelor pe care si le-ar fi dorit. Dana a pierdut “la mustata” calificarea in primele sase sportive la kata iar Alex Paun dupa ce a dominat clar prima parte a meciului cu sportivul rus (care era mult mai inalt decat el si mai greu cu aproximativ 20 kg !! ) s-a vazut nevoit sa cedeze partida din sferturile de finala datorita unei usoare accidentari provocate de o lovitura primita pe genunchiul stang in urma careia gabaritul si de ce nu experienta sportivului rus, au facut diferenta dintre cei doi.

Seara am avut o noua experienta cu un restaurant traditional japonez unde, din nefericire comanda se facea doar pe baza unor imagini cu produsele respective deoarece limba engleza era total necunoscuta personalului restaurantului, iar meniurile scrise in limba autohtona erau pentru noi adevarate provocari…

Oricum, problema cunoasterii de catre japonezi a unei limbi de circulatie internationala este una generala deoarece majoritatea nu vorbesc decat limba materna, ceea ce face destul de anevoioasa comunicarea cu celelalte persoane din afara insulei, in mod special cu cei veniti din occident.

Cea mai frumoasa experienta crestina…

In seara de 14 aprilie, am trait o experienta de neimaginat pana atunci si anume aceea de a participa la slujba de Inviere a Domnului nostru Iisus Hristos (oficiata in limba romana bineinteles…) chiar in capitala Japoniei, Tokyo.

A fost cea mai frumoasa noapte de Inviere din viata mea, sentimentele pe care le-am trait acolo in inima Japoniei, unde “o mana” de romani cantam “Hristos a Inviat” sub “bagheta” parintelui Alexandru Nicodim (reprezentantul Bisericii Ortodoxe Romane in Tokyo), un preot si un om deosebit, nu cred ca le-as putea descrie vreodata.

A cincea zi a fost si ultima zi de concurs. A intrat in lupta senioara noastra Georgiana care a pierdut in sferturile de finala cu reprezentanta Japoniei, o femeie deosebit de puternica cu niste lovituri de pumn care ar fi facut “pagube serioase” inclusiv intr-o competitie de baieti…

Pe urmele lui Sosai Masutatsu Oyama si a lui Myamoto Musashi…

In cea de-a sasea zi am pornit spre Mt. Mitsumine in tabara organizata de IKO Kyokushinkakikan Honbu. Deplasarea am facut-o cu doua autocare inchiriate de IKO pentru aceasta activitate. In tabara au fost prezenti aproximativ 90-100 de karateka kyokushin din numeroase tari cuprinzand toate continentele. Pentru mine a fost cea mai frumoasa si impresionanta experienta ca practicant de karate kyokushin… aceea de a ma antrena pe muntele unde Sosai Oyama s-a antrenat si unde a organizat toate taberele sale de pregatire (tot aici pe acest munte s-a antrenat inclusiv cel mai renumit spadasin japonez, Myamoto Musashi). Drumul pana acolo a durat aproximativ 4 ore, timp in care am putut admira cu totii peisajele primavaratice ale Japoniei, peste tot intalnind vestitii ciresi sakura sau trandafirii japonezi infloriti. Drumul de la strada princiala pana in varful muntelui unde era tabara, a durat aproximativ trei sferturi de ora, acesta fiind format numai din serpentine ametitoare.

Primul impact cu asezarea veche de peste 2000 de ani de pe varful muntelui Mitsumine a fost una de vis, am avut impresia ca am calatorit in timp intr-o perioada prefeudala a Japoniei, vazand acele alei care urcau pana la hotelul unde eram cazati, pline de pietre care aveau incrustate scrieri cu caractere nipone, apoi pe masura ce ne apropiam vedeam mici temple, venind si acestea parca din negura timpului.

Cu aproximativ 200 de metri inainte de a ajunge la hotel, am intalnit un frumos templu impresionant ca arhitectura si forma traditionala autohtona.

Am sosit in sfarsit la hotel unde totul se desfasura intr-un mod traditional japonez. Din momentul in care paseai in interiorul hotelului, trebuia neaparat sa descaltam pantofii care urmau sa fie asezati in niste casute special amenajate in holul hotelului, la parter. In interiorul hotelului eram obligati sa purtam doar papucii de culoare maro pe care ne-au fost pusi la dispozitie, cu specificatia ca la intrarea in toalete (care in acest hotel erau comune) era obligatoriu sa-i schimbi cu unii de culoare verde pe care ii gaseai la intrarea in baie.

Surprizele au continuat, camera traditionala in care trebuia sa stam cinci persoane, avea ca mobilier doar o masuta simpla si doua fotolii mici, in rest nici o piesa de mobilier in care noi europenii ne-am fi imaginat ca ar trebui sa ne odihnim. Pe jos era traditionalul tatami pe care urma sa ne odihnim pe timpul noptii pe tot parcursul taberei. Ca bonus, dispuneam fiecare de o mica salteluta pe care o intindeam pe tatami, o lenjerie, o perna si o pilota cu care sa ne invelim.

Dojo-ul unde urma sa ne desfasuram antrenamentele era situat la etajul 3 al hotelului si era amenajat intr-o sala, deasemenea cu o arhitectura traditionala.

Omagiu adus fondatorului stilului Kyokushin…

Cea mai mare surpriza a fost aceea cand am fost anuntati ca toti cei prezenti trebuie sa ne pregatim pentru a participa la cea de a 18-a Ceremonie de comemorare a lui Sosai Masutatsu Oyama. A fost ceva de care nu am avut cunostinta si sincer, nici nu mi-as fi imaginat vreodata ca as putea avea aceasta onoare si acest privilegiu de a participa la o astfel de ceremonie in memoria fondatorului stilului kyokushin.  Nu pot sa descriu ce sentimente am trait pe tot parcursul acestei ceremonii care a avut doua parti distincte, una religioasa oficiata de preotii templului de pe Muntele Mitsumine si alta laica oficiata de Kancho Matsui. Eu, un simplu karateka kyokushin ma aflam in acel moment, in acel loc si la o asemenea ceremonie cu toti oficialii Honbu pe Mt. Mitsumine. Fantastic !!! Chiar daca ceremonia a durat aproximativ o ora, iar temperatura de afara nu depasea 3 grade Celsius iar noi eram imbracati doar in gi-uri, toti cei prezenti erau vizibil marcati de importanta evenimentului si coplesiti parca de simplitatea si totodata maretia ceremoniei desfasurate pe Mt. Mitsumine, iar faptul ca la aceasta ceremonie au fost prezenti toti oficialii IKO Kyokushinkaikan Honbu a facut ca toate acele sentimente traite de noi toti cei prezenti acolo, sa fie de nedescris.

Totul a culminat cu deplasarea tuturor participantilor la mormantul lui Sosai (loc unde am visat sa ajung in toti acesti 18 ani de la moartea acestuia) pentru un scurt moment de reculegere.

Dupa ceremonie a urmat masa, bineinteles, traditionala nipona fara nici o exceptie de la eticheta impusa de importanta unui asemenea eveniment si de prezenta atator personalitati din conducerea kyokushinului mondial. Pot spune cu siguranta ca aceasta prima masa (ca si celelalte care au urmat in tabara de pe Mt. Mitsumine…) a fost pentru mine un moment fantastic de intoarcere in timp, care mi-a creat impresia ca ma aflam intr-o perioada feudala in care noi toti cei prezenti acolo, niste samurai autentici, asteptam sosirea shogunului pentru a oficia ceremonia de incepere a servitului mesei. Tot ce se intampla acolo ma facea sa cred acest lucru, incepand de la faptul ca mancam asezati pe tatami, stand in “hanza”, tacamurile erau traditionalele “betisoare”, mancarea era servita in recipiente traditionale. Deasemenea nu lipsea ceaiul si cescutele cu motive nipone, asezarea la mese respecta ierarhia gradelor si nu in ultimul rand totul se facea la comanda lui shihan Yuzo Goda (care detinea cel mai mare grad dintre toti cei prezenti).

Antrenamente pe muntele Mitsumine, locul preferat de Sosai Oyama si Myamoto Musashi, simboluri ale artelor martiale universale

Antrenamentul de dupa amiaza a fost condus de cei mai importanti oameni din ierarhia IKO Kyokushikakkan Honbu, kancho Matsui, shihan Yuzo Goda, shihan Katsushito Gorai, sensei Artur Hovannisyan, sensei Joji Hibino, sensei Steven Cujic (ca de fapt toate antrenamentele ce s-au desfasurat in cadrul taberei timp de doua zile). Faptul ca ma aflam acolo in acel loc unde Sosai obisnuia sa organizeze taberele de pregatire, fiind bineinteles in compania celor mai importanti maestri de karate kyokushin din lume, era pentru mine ca un vis implinit si pot spune ca atmosfera era atat de incarcata cu energie, astfel incat daca antrenamentul ar fi tinut o zi intreaga cred ca nu as fi simtit oboseala.

Antrenamentele in tabara s-au bazat in general pe perfectionarea tehnicilor de baza si kata iar in prima zi s-a desfasurat si un examen de grad, pana la 5 dan inclusiv. Totul a fost foarte interesant si util, iar examenul sustinut de colegii nostri din alte tari pentru diferite grade, a fost unul complex, cerintele fiind foarte ridicate, netinandu-se cont nici macar de varsta unora dintre acestia (care depasea cu mult peste 50 de ani…), in mod special la proba de kumite.

In cea de-a doua zi a taberei am plecat spre renumita cascada de pe acest munte unde obisnuia sa se antreneze atat Sosai Oyama cat si vestitul spadasin japonez Myamoto Musashi. Am parasit tabara plin de incredere, incarcat fiind de experientele traite pe Mt. Mitsumine si bineinteles cu emotii, gandindu-ma la ultima mare experienta pe care urma sa o traiesc – antrenamentul de la cascada.

Ultima intalnire cu spiritul lui Sosai…

Coborarea spre cascada a fost una foarte anevoioasa, drumul fiind unul extrem de abrupt, accidentat si destul de lung (aproximativ 2,6 km). Cand ne aflam la cateva sute de metri de cascada deja incepusem sa percepem sunetul produs de apa care cadea pe stancile de pe munte, emotiile crescand cu fiecare clipa. Am ajuns la cascada unde desi era destul de rece si apa nu avea multe grade peste zero, toti cei prezenti am facut un scurt antrenament (traditional deja pentru practicantii de karate kyokushin) pe stancile de sub cascada, condus de sensei Artur Hovhannisyan.

Se simtea intre toti cei prezenti un sentiment de infratire, de comuniune cum numai karate-ul kyokushin ti-l poate da, fiind influentati bineinteles de spiritul lui Sosai Oyama si al renumitului spadasin japonez Myamoto Musashi, prezenti parca alaturi de noi la acest antrenament…

Dar cum orice minune nu tine foarte mult, epopeea noastra de pe Mt. Mitsumine era pe sfarsite… Odata cu plecarea de la cascada de pe munte si vremea s-a schimbat simtind parca urma de tristete prezenta in sufletele noastre…

Sfarsitul unui vis implinit…

Plecam spre Tokyo plini de entuziasm, de sentimente de implinire, incarcati de istorie nipona si mult mai hotarati pentru a ne pregati in continuare si a urma calea lui Sosai.

A doua zi dis de dimineata plecam spre aeroportul Narita cu destinatia finala Bucuresti.

Las in urma (sincer cu o usoara tristete…) acest taram al samurailor, acest “popor miracol” care este poporul japonez, aceasta cultura aproape extraterestra care te face sa te inclini in fata ei si in fata celor ce au creat-o! Tot respectul pentru incercatul popor nipon, pentru cultura, tenacitatea, respectul, politetea, compasiunea si multe alte virtuti de care acesta da dovada. Este cel mai viu si mai  bun exemplu pentru noi toti locuitorii acestei planete si sper sa invatam catusi de putin din experienta lor milenara.

Sunt sigur ca ma voi intoarce curand aici deoarece nu poti sa nu pleci “vrajit” de acest miracol care este Japonia si sper ca urmatoarea mea “aventura” pe pamantul samurailor sa fie una la fel de bogata in experiente si invataminte ca si precedenta.

Arigato gozai mashita !!!

OSU !!!

 Shihan Gruia DOCAN
5 dan – karate kyokushin
Presedintele Clubului sportiv Budo Gym – www.budogymclub.ro
Presedintele Federatiei Române de Karate Kyokushin – www.frkk.ro