Judo

Istoric Judo

Tradus prin „calea supleţei”, este o artă marţială nonviolentă creată în 1882,de profesorul japonez Jigoro Kano (1860-1938) ale cărei principii le constituie tehnicile de luptă cu mâinile goale utilizate în jujutsu, din care au fost eliminate acele procedee care puneau în pericol viaţa sau integritatea fizică a practicanţilor (judoka). Fiecare popor şi-a dezvoltat de-a lungul timpului o formă specifică de luptă care conţinea elemente mai mult sau mai puţin periculoase însă niciunde în lume aceste tehnici de luptă nu s-au dezvoltat mai mult ca-n Japonia! Condiţiile specifice din această parte a lumii (concentrare mare de locuitori pe o suprafaţă restrânsă cât şi resurse naturale limitate) au făcut ca lupta pentru existenţă să capete aspecte dramatice astfel că cel ce deţinea cât mai multe şi eficiente metode de luptă avea şansele cele mai mari de supravieţuire, de a-şi impune asupra celorlalţi dreptul de „viaţă sau moarte”.

Samuraii (clasă conducătoare în Japonia feudală: sec. XII- XVIII, mai precis în timpul perioadei Kamakura prin Bushido „Codul samurailor” apărut între 1185-1333, şi valabil până în Epoca Edo, 1603-1868, Edo fiind vechiul nume al capitalei de azi, Tokyo,) erau cei ce conduceau Japonia în numele shogunului (cel mai puternic şi bogat general, guvernatorul general al Japoniei).

Samuraii au dezvoltat din vechiul sumo (luptă de esenţă religioasă shintoistă desfăşurată în prezenţa împăratului pentru îmbunarea zeităţilor în obţinerea de recolte bogate, atestat acum mai bine de 2000 de ani) o formă de luptă războinică « joran zumo » care a devenit cu timpul jujutsu sau „ştiinţa supleţei” o formă războinică de luptă pe viaţă şi pe moarte cu sau fără folosirea armelor tradiţionale (lance, sabie, suliţă, arc cu săgeţi, cuţit etc), prin adăugarea de procedee şi tehnici de luptă de origine chineză (kempo- lupta cu pumnii) cât şi tehnici folosite de locuitorii din insula Okinawa (cărora le erau interzise portul armelor, fiind nevoiţi să lupte cu mâinile goale împotriva duşmanilor lor).

Printre cele mai renumite şcoli de jujutsu a fost şi cea condusă de medicul Shirobei Akyama numită Yoshin Ryu tradus „şcoala inimii de salcie” care a aplicat principiul supleţei „ju” pentru prima dată.

Amestec de curaj, spirit războinic de luptă şi sacrificiu, cruzime şi violenţă dar şi de înţelepciune, spirit de observaţie, demnitate, loialitate, jujutsu a ajuns să fie o fascinantă „artă a luptei” pe care toţi samuraii o practicau zilnic cu mare perseverenţă. Codul „Bushido” constituia morala, conduita, preceptele după care se ghidau aceştia în luptă şi-n viaţa de zi cu zi.

Severitatea codului reiese din procedura seppuku popular “harakiri” ce însemna autoexterminare, în cazul în care un samurai încălca regulile acestui cod pentru a putea restabili onoarea familiei sale altfel, aceasta cădea în dizgrație.

În Epoca Meiji (perioada modernă „luminoasă”) Japonia lasă deschise porţile pentru pătrunderea civilizaţiilor occidentale, îşi dezvoltă comerţul, industria, politica expansionistă şi viaţa socială modernă. Acum se permite portul armelor de foc (1871) şi se desfiinţează oficial casta samurailor, jujutsu căzând în dizgraţie. Această formă de luptă se mai practica sporadic în unele şcoli care abia mai supravieţuiau cât şi de unii japonezi certaţi cu legea care-l foloseau la comiterea de infracţiuni, jafuri etc.

Percepţia negativă a acestui sistem de luptă altădată excelent, a fost reabilitată de marele profesor şi om de stat japonez Jigoro Kano care a pus bazele unei noi metode de luptă numită judo prin eliminarea tehnicilor violente, periculoase din vechiul jujutsu. Kano a studiat în cadrul mai multor şcoli aceste tehnici (Tenjin Shinyo Ryu cu Fukuda H. şi Iso M., Kito Ryu cu Iikubo T.) şi a preluat de la acestea cele mai bune şi eficiente principii pe care le-a prelucrat şi îmbunătăţit, adăugându-le altele noi şi eficiente pentru „educaţia fizică şi mentală” mai mult decât pentru lupta propriu-zisă.

Această transformare are ca început luna februarie din 1882 când Kano îşi deschide primul dojo (nume generic dat unei săli de antrenament în artele marţiale, considerat „loc de perfecţionare fizică şi spirituală”) într-un vechi templu shintoist, Eihoji din Tokyo. La început Kano a predat noua sa metodă la numai 9 elevi care au devenit după un an, centuri negre.

Kano a reuşit să facă prin această transformare un sport marţial pentru antrenamentul tineretului japonez, ţelul suprem al judoului fiind acela „de a demonstra rapid legile vii ale mişcării”. Kano a codificat un număr de 40 de tehnici de proiectare ce se dovediseră a fi foarte eficace în lupta corp la corp, din picioare (nage waza) şi mai mult de 80 de tehnici de luptă la sol (ne waza), din cele ale imobilizărilor (osae komi waza), strangulărilor (shime waza) şi luxărilor (kansetsu waza) şi chiar a adăugat altele noi, stabilind principiile şi metodologia învăţării acestora după o planificare pe kyuri cât mai raţională, fiind şi astăzi apreciată de cei mai mulţi metodişti din sfera acestei discipline marţiale sportive.

Ju desemnează supleţe, sau a nu te opune cu forţă, forţei adversarului şi do calea prin care se realizează aceasta. În judo se practică kata, sau formele neschimbate ale tehnicilor, „randori”, lupta care nu se termină la „ippon” şi în sfârşit „shiai”, lupta competiţională.

Şcoala se dezvoltă rapid datorită interesului imens pentru această nouă metodă; Sala se mută într-un alt spaţiu mult mai mare care primea peste 600 de discipoli. În 1895 Kano sistematizează tehnicile pe bazele celor „cinci clase” – go kyu – o clasificare a celor mai reprezentative procedee din judo specifice proiectărilor, fixărilor, acţiunilor articulare sau strangulărilor, care sunt valabile şi astăzi în învăţarea tehnicii judoului.

Tot acum apare şi codul judoka, valabil şi azi, după mai bine de o sută de ani, care prescrie modul de a te comporta în dojo cât şi-n afara sa. Iată „decalogul” ce trebuie şi azi respectat de judoka de pretutindeni:

1. „Voi fi mereu stăpânul gândurilor mele şi voi cultiva numai gânduri bune. În sala de judo îmi voi stăpâni stările sufleteşti pentru a nu îngreuna munca colegilor mei şi pe a mea.

2. Întotdeauna îmi voi păzi limba pentru a nu rosti cuvinte dispreţuitoare sau supărătoare. Întotdeauna voi spune numai adevărul. Vreau să ascult de două ori şi apoi să vorbesc. Pentru aceasta am două urechi şi numai o singură gură.

3. Vreau să-mi supraveghez faptele mele. Voi lupta numai pentru adevăr, frumos şi bine. Niciodată nu am să păgubesc pe cineva prin faptele mele.

4. Voi glumi şi voi râde cu colegii mei, dar niciodată n-am să iau nimic în derâdere, n-am să stric momente solemne. Vreau să mă bucur de tot ce este frumos.

5. Voi asculta sfaturile antrenorilor mei şi a judoka mai bine pregătiţi şi voi încerca să le aplic. În situaţii serioase voi rămâne serios. Dacă am alte păreri le voi arăta pe faţă.

6. La orele de antrenament nu voi practica decât sportul nostru : judo. Vreau să-mi concord toate gândurile numai asupra judo-ului. Vreau să ajut şi pe alţii să cunoască judo-ul în splendida sa frumuseţe.

7. În timpul concursurilor voi lupta curajos şi cinstit. Voi stima adversarul meu. Mă voi strădui mereu să obţin victorii pentru ţara şi echipa mea. Ca învingător nu mă voi înfumura, iar ca învins voi munci înzecit pentru a mă pregăti mai bine.

8. La dureri nu mă tângui, demonstrând tărie şi stăpânire de sine. Nu îmi voi indispune colegii prin urlete şi jeluiri. Voi ierta pe cel ce cu sau fără voia lui mi-a pricinuit durerile acestea.

9. Voi lupta cinstit şi corect şi nu mă voi lăuda. Nu-mi voi da aere de vedetă şi nu voi căuta să ies în evidenţă. Dacă voi fi silit să mă apăr sau să-i apăr pe alţii în cazul unui pericol, nu voi porni ca un sălbatic, ci voi folosi forţa şi cunoştinţele mele numai pentru a înfăptui binele şi a apăra adevărul.

10. “Înţeleptul cedează”, spune un vechi proverb. Vreau ca în viaţa de toate zilele, ca şi la antrenamente să cedez pentru a învinge. Niciodată n-am să fug din laşitate şi nu voi ocoli primejdia arătându-i spatele”.

 

În 1882, în templul Eihoji din Tokyo, Kano a început predarea tehnicilor de judo cu numai 9 elevi. Printre primii judoka pregătiţi de Kano s-au numărat: Yoshiaki Yamashita (prima centură neagră 10 dan (grad superior) obţinută în 1935, Shiro Saigo şi Sakujiro Yokoyama, toţi având renumele de invincibili şi câştigă meciurile pentru judo în faţa reprezentanţilor şcolilor de jujutsu, în 1886 într-o confruntare sub auspiciile poliţiei metropolitane din Tokyo. După un an conferă celui mai bun dintre aceştia Tairo Shiro, centura neagră. Dojoul său se extinde rapid având peste 100 de discipoli după numai un an iar la o nouă sistematizare a tehnicilor, în 1889, avea peste 600 de practicanţi.

În 1920 Kano resistematizează go kyu şi-i adaugă noi tehnici. Face numeroase demonstraţii de popularizare şi conferinţe atât în Japonia (chiar şi-n faţa împăratului Hirohito) cât şi-n străinătate: Franţa, (1889) în Marsilia şi Paris, Anglia, Italia, Germania, Cehia etc. Se duc să popularizeze judo cei mai străluciţi judoka japonezi în SUA unde chiar Theodor Rouswelt preşedintele de atunci al SUA ia lecţii de la Y. Yamashita.

În 1922, creează Kodokan Judo, cea mai mare instituţie din lume care este şi-n prezent „Mecca” judoului, aici vin să se perfecționeze toţi pretendenţii la medaliile mondiale şi olimpice! Judo se răspândeşte rapid în toată lumea ca o metodă de învingere de către cel mic şi slab a celui mare şi puternic.

În 1937 se instalează la Paris, Mikonosuke Kawaishi cel care deschide larg porţile pentru judo în Franţa, propune sistemul centurilor colorate pentru începători şi alcătuieşte o nouă programă de învăţare a tehnicilor de judo denumită „progresia franceză”. Aici au loc în 1943 primele campionate naţionale de judo. Perioada războiului este nefastă şi pentru judo, abia în 1951 are loc la Paris primul Campionat european de judo în care Franţa învinge în finală Anglia. Judo devine după război sport obligatoriu în şcolile japoneze, iar în 1956 are loc la Tokyo primul Campionat mondial de judo unde Natsui îl învinge în finală pe Yoshimatsu. În 1958 tot la Tokyo are loc cel de-al doilea Campionat mondial de judo unde Sone îl învinge pe Kaminaga în marea finală.

La cel de-al treilea Campionat mondial desfăşurat la Paris în 1961, olandezul Anton Geesink (130 de kg) devine campion mondial învingându-l în finală pe Sone. Se adoptă trei categorii de greutate.

La Olimpiada de la Tokyo din 1964 judo devine pentru prima dată sport olimpic, la categoria greilor, olandezul Anton Geesink îl înfrânge în finală pe Akio Kaminaga prin imobilizare şi dovedeşte că judo devenise universal, nu mai era doar apanajul japonezilor!

Din 1982 au loc primele Campionate europene feminine la judo iar din 1992 la Olimpiada de la Barcelona se acordă primele medalii olimpice feminine.

Judo se dispută astăzi la 7 categorii de greutate atât la masculin: 60 kg, 66 kg, 73 kg, 81 kg, 90 kg, 100 kg, +100 kg., cât şi la feminin: 48 kg, 52 kg, 57 kg, 63 kg, 70 kg, 78 kg, +78 kg. Timpul de desfăşurare a unui meci de judo este de 5 minute la seniori şi 4 minute la senioare. Punctajul în judo este reprezentat de: ippon (10 puncte) sau victorie supremă, ce se poate obţine printr-o proiectare (cu viteză, forţă, cădere pe spate şi cu control) care într-o confruntare reală ar fi considerată „mortală” sau prin abandonul adversarului, ca urmare a unei tehnici de luxare asupra cotului sau a unei strangulări. O imobilizare de 25s duce de asemenea la pierderea meciului prin ippon. Fracţiuni de ippon sunt: wazaari 7puncte, yuko 5puncte, koka 3puncte.

Penalizările sunt shido -3puncte, chui -5puncte, keikoku-7 puncte, hansoku make, descalificare -10puncte.

Judoul este cel mai popular sport marţial, fiind cunoscut pe toate continentele şi cu peste 200 federaţii naţionale afiliate la Federaţia Internaţională de Judo (actualmente F.I. J. este condusă de un român, prof. Marius Vizer), cu mai bine de 50 milioane de practicanţi, cei mai mulţi dintre ei fiind în Europa, Asia, America de Nord şi Sud. Judo se practică şi-n Australia sau Oceania. Judo este practicat atât de bărbaţi, cât şi de femei. de la vârsta de 5 până la peste 80 de ani şi prezintă un antrenament specific structurat pe:

uchikomi – antrenament prin „intrări” repetate sub un partener pasiv;

nagekomi – proiectări, execuţii integrale ale tehnicilor;

tendoku renshu – lupta cu un adversar imaginar;

sotai renshu – studiul tehnicilor din deplasare;

kakari geiko – unul atacă, celălalt se apără;

yaku soku geiko – studiul liber din deplasare, în care şi unul şi altul atacă, la momentul oportun; atacantul se numeşte tori, iar cel care se apără uke);

randori – lupta liberă;

shiai – lupta competiţională. Orice tehnică din judo prezintă o mare complexitate de acte motrice şi este caracterizată de: poziţia iniţială, shizentai, prizele specifice, kumikata, dezechilibrarea adversarului, kuzushi, intrarea sau apropierea de adversar, tsukuri, proiectarea propriu-zisă pe o traiectorie specifică, kake, asigurarea adversarului, anzen şi autoasigurarea, prin tehnici de cădere, ukemi, studiate anterior.

În lupta la sol se admit: imobilizări, osaekomi waza : diferite variante care duc după 25s, la obţinerea ippon – victorie supremă, luxări ale articulaţiilor coatelor, kansetsu, strangulări, shime, ultimele două sunt considerate „tehnici de abandon”, maita ce duc de asemenea la victorie rapidă în caz de aplicare reuşită a acestora.

Antrenamentul caută să dezvolte pe judoka atât din punct de vedere fizic: toate calităţile motrice, cu accent pe viteză explozivă, în regim de forţă şi rezistenţă, cât şi psihic: curaj, viteză de decizie, perseverenţă, voinţă de a câştiga, dârzenie, spirit de luptă, strategie de aplicare a tehnicii etc.

Judo este un sport mereu viu, adaptându-se societăţii moderne prin regulamente care stimulează lupta dinamică, spectaculoasă şi eficientă. Biletele la marile campionate sunt vândute cu luni înainte, semn că judo se bucură de o largă audienţă, iar marii campioni sunt respectaţi şi preţuiţi cum se cuvine în ţările lor de origine.

Clasificarea pe centuri colorate, la gradele inferioare, indică nivelul de pregătire tehnică şi competiţională şi este respectată în cadrul judoului, de către toţi practicanţii. Ordinea este: albă, pentru începători, galbenă, portocalie, verde, albastră, maro şi neagră -pentru maeştri. Centura neagră se acordă marilor campioni şi celor mai buni profesori începând cu 1 dan, pentru cei mai tineri şi terminând cu 10 dan centura putând fi roşie purpurie, pentru cei mai valoroşi promotori şi continuatori ai judoului. Există trei tendinţe în judoul mondial actual:

– una tradiţională care nu se abate de la principiile fondatorului Jigoro Kano şi care pune preţ pe latura educativ-formativă;

– o tendinţă de mijloc în care latura competiţională nu este neglijată, este reprezentată de linia imprimată de Kyuzo Mifune şi adepţii săi;

– latura competiţională a judoului care neglijează filosofia şi latura marţială şi pune accent pe cea sportivă, care este reprezentată de campionul japonez Yasuhiro Yamashita, neînvins în 511 meciuri, şi unul din antrenorii echipei Japoniei de azi.

Suntem convinşi că judo ca sport şi artă marţială, prin extraordinara sa adaptabilitate şi vitalitate, va reuşi să găsească căile de armonizare a acestor tendinţe, aşa cum a găsit înţelegere faţă de schimbarea culorii albe a kimonoului, pentru a fi mai uşor de urmărit de către spectatori, tendinţă impusă de televiziunea în culori ! Perspectivele judoului sunt azi nelimitate; Judo este folosit în scop de întreţinere, sanogenetic, de dezvoltare fizică armonioasă, pentru autoapărare şi utilitar în practicarea unor meserii cu risc crescut din punct de vedere al actelor de violenţă, pentru educarea tinerilor pentru muncă şi disciplină etc.

Judo a fost practicat de Preşedintele SUA Teodore Rousvelt, fizicianul Juliot Marie Curie celebrul fotbalist Pele şi se practică şi azi de mari celebrităţi ale lumii moderne: Preşedintele Rusiei Vladimir Putin, Prinţul Albert de Monaco etc.

 

Apariţia şi dezvoltarea judoului în România

În 1928 vine la Bucureşti şi predă timp de câteva luni jujutsu şi judo, unul din cei mai buni discipoli ai lui Jigoro Kano, Keishici Ishiguro (5 dan) în cadrul unei campanii de popularizare a judoului la ONEFS (actualul ANEFS).

Cursul este continuat sporadic în perioada 1929-1933 de căpitanul Emilian Teacă care deschide în 1930 primul dojo la Bucureşti şi scrie în 1935 prima carte de judo intitulată „Arta apărării personale”. Sub formă de autoapărare şi ca tehnică militară judoul se mai practica în cadrul armatei Române de câțiva entuziaşti. Prima competiție a fost organizata in 1934, protagoniști fiind jandarmii de la şcolile din Bucureşti, Câmpina şi pompierii bucureşteni. Tot jandarmii au mai organizat o altă întrecere, in 1937, la Ploiești, la care au participat 7-8 promoţii de ofițeri, subofițeri şi militari în termen. S-a luptat la o singură categorie: open. La ofiţeri a câştigat Pavel Capotă, din București, iar la subofițeri a ieşit învingător sergentul Doru P. Buţiu, al cărui fiu avea să devină mai târziu unul dintre “pionierii” judo-ului din Timișoara.

Abia prin anul 1950, după război, judoul revine în scena sportivă românească. La Arad, Mihai Botez a reușit, în 1957, să-şi înscrie secția de judo de la Uzinele de Vagoane, în același an prof. Ioan Avram înființează un cerc de judo la Institutul Agronomic din București. Tot atunci, prof. Florian Frazzei a organizat şi condus un cerc de judo la Şcoala Sportivă nr. 2 din Capitală. Doi ani mai târziu, în 1959, un mare iubitor de judo, Vasile Gotelet, tehnician sportiv a înființat un cerc de judo la Uzinele Vulcan din București. In 1960, au apărut, cercuri de judo la Sibiu, Mediaș, Arad, Iași. Ambasada Japoniei, sensibilizată de pasiunea românilor pentru sportul naţional japonez a început să pună la dispoziția practicanţilor primele materiale de specialitate privind tehnica şi metodica judoului. Un pas însemnat în demersurile pentru recunoașterea oficială a acestui sport în Romania avea să-l constituie înființarea, în 1962, a Comisiei de judo in cadrul Consiliului Orăşenesc Bucureşti pentru Educaţie Fizică şi Sport. Prin intermediul acestei comisii s-a centralizat activitatea puţinelor centre existente, aceptindu-se apoi vizita, în 1963, a echipei sindicatelor din Franța, FSGT care a susținut o dublă întâlnire cu selecţionata Bucureștiului. Meciurile au avut loc pe terenurile arenei de tenis Progresul din Capitală. Spre marea satisfacţie a simpatizanților acestui sport, prima selecţionată a Bucureştiului a câștigat cu 3-2. In presă încep să apară primele ştiri şi articole de prezentare şi popularizare a judoului.

“Sportul Popular” din 7 mai 1964 publica “s-a descoperit remediul timidității şi al complexului de inferioritate ce-i stăpânesc pe copii”. La rândul ei, “Scânteia Tineretului” din 20 decembrie 1966, publica un articol în care afirma: “Surpriza, răsturnările de situaţii, folosirea forţei adversarului împotriva lui sunt doar câteva din laturile «gustate» ale acestui sport. Judoul dezvoltă gândirea creatoare, asociativă, îndemânarea, precizia, curajul, spiritul întreprinzator şi inteligenţa” (din Muraru, A., 2007).

În ziarul “Munca” din 13 mai 1966, un alt articol susţinea că “valoarea sportivilor japonezi şi succesele obţinute de ei în foarte multe discipline sportive se datoresc, în cea mai mare parte, practicării judoului”.

În anul 1964 au fost înaintate memorii in care se detalia dezvoltarea judoului pe cuprinsul ţării noastre cu date concrete, centre, antrenori, competiţii etc. Intre altele, se menţiona că: “Având în vedere activitatea susţinuta a secţiilor de judo, propunem înfiinţarea Federației de judo”. Textul avea anexat si un plan de măsuri pentru dezvoltarea judoului in Romania. In mai 1967, s-a organizat primul Campionat Naţional pe Echipe, dotat cu Cupa Târnava.

Competiţia a fost organizată fără sprijinul organelor sportive, deoarece conducerea UCFS-ului interzisese tuturor județelor să organizeze competiţii şi demonstrații de judo. Totuşi concursul s-a bucurat de un succes deosebit fiind vizionat, pe stadionul de fotbal, de peste 10.000 de spectatori. Dar succesul, s-a datorat şi largii propagande pe care a făcut-o acestui sport cinematografia. Pentru jurnalele de actualitati ale studioului Alexandru Sahia, regizorul Alexandru Ghidali, a realizat un amplu reportaj, care a fost difuzat pe ecranele tuturor cinematografelor din ţară timp de o lună şi jumătate. A fost o chestie extraordinară pentru că, tineretul care nu avea televizor şi discoteci, mergea pe atunci în numar foarte mare la cinema, imaginile cu şi despre judo îndemnându-i la practicarea acestui sport. Succesul filmului în mass media a contribuit la sensibilizarea liderilor politici care au decis demararea acţiunilor pentru oficializarea judoului. In ziua de 21 mai 1968 a avut loc Adunarea generală care a ales conducerea noii federaţii şi Biroul federal: secretar responsabil, prof. Anton Muraru, omul care avea sa se afle la timona FRJ până în 1989.

Primită cu răceală noua disciplină olimpică a stat fără buget şi fără sediu, timp de 2 ani. Apoi lucrurile au început să meargă mai bine, în baza relaţiilor bune avute cu Ambasada Japoniei la Bucureşti, Institutul Kodokan a trimis la Bucureşti doi mari specialiști în judo, campionii mondiali Takesse Matusaka si Sheizi Shinomaki care au ţinut primul curs de formare al antrenorilor, curs la care au fost participat 40 de tehnicieni români.

La numai două luni au şi fost organizate deja întrecerile primei ediţii a Campionatului National pe Echipe. Cu stângăciile începutului, cu kimonouri mai mult sau mai puţin pe măsura judoka combatanţi, cu procedee tehnice bazate îndeosebi pe forţa braţelor şi mai puţin pe subtilitatea tradiţională a acestui sport asiatic, cu multe decizii de arbitraj contestate, campionatul s-a bucurat totuşi de succes, lansând practic judoul ca sport de masă.

În primăvara lui 1969 deci la mai puțin de un an de la înființarea Federaţiei au avut loc Campionatele Internaţionale ale României, una dintre întrecerile care aveau sa fie organizate an de an, până-n prezent. La ediţia inaugurală au fost invitate puternicele formații ale, U.R.S.S., R.D.G., Cehoslovaciei şi Bulgariei. Cum era de așteptat, ai noștri nu prea s-au “văzut”.

Secţii de judo apar la Timişoara (prof. Ali Bogdan), Bucureşti (prof. Vasile Gotelet care este şi primul arbitru român de judo), Craiova (prof. Stelian Ştefănuţ), Sibiu (prof. Bucur Nicolae) la Iaşi (prof. Bordea C-tin) etc.

În 1968 se înfiinţează catedra de judo la IEFS (actualul ANEFS) sub îndrumarea prof. Hantău Ioan, unde se formează cei mai valoroşi şi competenţi profesori cu specializare în judo care predau azi în cele mai mari centre de judo din ţară şi din străinătate.

Primul succes la o competiţie internaţională a fast obținut de arădeanul Ionel Lazar, la categoria mijlocie, cu prilejul Campionatelor Internaţionale de tineret ale României, în 1971. Cu siguranţă, cel mai important moment pentru judo, de la începuturile sale, a fost participarea echipei României la Campionatele Europene din 1977, de la Ludwigshafen RFG (invitată pe banii federaţiei de judo din Germania de Vest). Aici au urcat pe treptele podiumului de onoare pentru prima dată şi reprezentanţii ţării noastre.

Deschizător de drum a fost regretatul judoka de mare talent Vlad Mircea Nicolae, medaliat cu aur! Următoarea ediție a Campionatelor Europene, in 1981, a avut loc in Ungaria, la Debrecen. În finala categoriei semi-uşoare ajunsese dinamovistul Constantin Niculae, un sportiv înalt pentru categoria respectivă, adversar fiindu-i francezul Thyeri Rey, un tânăr de numai 20 de ani care, cu un an înainte, la Moscova, devenise campionul olimpic al categoriei super-uşoare.

După o confruntare în care reprezentantul nostru i-a învins şi pe…arbitri, Constantin Niculae a devenit campionul european, cucerind medalia de aur!

După numai un an, în 1982, un alt judoka român, Mircea Frăţica, de la Nitramonia Făgăraş, a urcat pe cea mai înaltă treapta a podiumului de onoare al Campionatelor Europene, la Rostock, în Germania de Est., depăşindu-l în finală pe Sota Habareli (U.R.S.S), fostul campion european. Era a 3-a medalie de aur la trei ediţii consecutive ale campionatelor europene! Şi alte succese au valoarea lor, mai ales dacă sunt obţinute în arena marilor competiţii. Debutul la CM a avut loc in 1979, la Paris, si s-a soldat cu doua poziții fruntaşe – locurile cinci ocupate de Arpad Szabo, la “super-usoară” şi Constantin Niculae, la “semiuşoară” obţine argintul mondial în 1981. A fost nevoie apoi de un deceniu pentru ca judo-ul romanesc să mai obțină un “bronz” la Campionatele Mondiale prin Adrian Croitoru, la categoria mijlocie, la ediția de la Hamilton (Canada) din 1993. Apreciate cum se cuvine au fost si primele medalii olimpice, cele doua medalii de bronz cucerite de Mircea Frăţica şi Mihai Cioc la Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1984. Mihai Cioc ia şi el aurul la CE din 1987 la Paris!

Tabloul de onoare al Federației de judo a fost completat mai târziu si cu alte câteva medalii – unele chiar de aur – obţinute la Campionatele Mondiale si Europene de Tineret. Sigur, iubitorii judoului romanesc așteaptă cu nerăbdare continuarea acestei SAGA (istorii). Alina Dumitru este astăzi sportiva română cu cele mai multe medalii de aur la CE, 6 şi la Beijing, fiind deja medaliată cu aurul olimpic la -48kg, după ce a luat şi locul 3 la CM de la Rio de Janeiro din Brazilia din 2007!

România are medaliaţi la campionatele europene, mondiale şi olimpiade de judo şi mari perspective în această disciplină olimpică. In România judoul a fost dezvoltat pe linie metodică şi competiţională de: Ioan Hantău, Anton Muraru, Nicolae Bucur, Stelian Ştefănuţ, Ali Bogdan (1968-cei care antrenau la data înfiinţării FRJ) iar mai tinerii: Marius Vizer, Ştefan Vodă, Pălărie Cornel, Gelal Feuzi, Coman Constantin, Deliu Dan, Dumitrescu Sorin, Câmpeanu Emanuel, Marinescu Nicolae, Moraru Ion, Cioc Mihai, Gavra Dorin, Brăileanu Mihai etc., îşi aduc din plin contribuţia la performanţele actuale ale sportivilor români în această disciplină olimpică. În 2002 s-a disputat la Bucureşti cel mai bine finanţat turneu „Master de judo” cu premii totale de 500 de mii de dolari în care sponsorul principal a fost profesorul şi omul de afaceri Marius Vizer preşedintele UEJ pe atunci şi unul dintre vizionarii şi pasionaţii acestui sport în România care a ajutat enorm şi din punct de vedere material această disciplină olimpică marţială. Ca o recunoaştere a eficienţei managementului la UEJ, în 2007 a fost ales Preşedinte al FIJ (International Judo Federation) fiind primul român cu o astfel de funcţie în rândul disciplinelor de combat!!!

Terminologia şi clasificarea tehnicii judoului

În semn de respect pentru originea sa, terminologia în judo este cea japoneză. Toate denumirile tehnice cât şi cele folosite în arbitraj sunt cele japoneze şi trebuie ca atare respectate şi însuşite de toţi practicanţii.

Astfel vom spune: judoka pentru cel (cei) ce practică judo, dojo, pentru sala de pregătire, de antrenament în judo, tatami –salteaua pe care se practică judo, judogi este costumul specific, obi centura, rei– salutul, matte- opriţi, hajime– începeţi, ashi- picior, te – mână, koshi- şold, waza- tehnica perfectă etc.

Se va acorda de la început importanţa şi respectul cuvenit învăţării termenilor specifici şi a traducerii lor corecte în limba română pentru o mai bună şi rapidă înţelegere a acestora.

Tehnica judoului este deosebit de amplă, complexă. Pentru o mai bună înţelegere apelăm la clasificarea oficială a acesteia conform cu normele Institutului Kodokan din Tokyo care respectă clasificarea adoptată de întemeietorul judoului prof. Jigoro Kano Shihan (mare maestru). Această clasificare cuprinde toate tehnicile din judo împărţite pe două mari grupe de tehnici:

I Nage waza

  • Te-waza (15 tehnici)
  • Koshi-waza (11 tehnici)
  • Ashi -waza (21 tehnici)
  • Ma sutemi-waza (5 tehnici)
  • Yoko sutemi-waza (15 tehnici)
  • Kyu (clasă) Go Kyu no waza – Propuse în 1895. (42 tehnici)
  • Go Kyu no waza Revizuit în 1920. (40 tehnici)

II Katame-waza (29 tehnici) :

  • Osae komi- waza (7 tehnici)
  • Shime-waza (12 tehnici)
  • Kansetsu -waza (10 tehnici)

Iată care este această clasificare adoptată în România:
I) de proiectare din picioare: nage waza, judo poate fi considerat o permanentă luptă pentru păstrarea echilibrului propriu şi distrugerea echilibrului adversarului.
II)de luptă la sol – ne waza (tehnica de control):

Grupa tehnicilor de proiectare cuprinde:

A)Tehnici de proiectare: din picioare (tachi waza):
1) tehnici executate cu ajutorul picioarelor (ashi waza);
2) tehnici executate cu ajutorul braţelor ( te waza);
3) tehnici executate cu ajutorul şoldului ( koshi waza).

B) Tehnicile de sacrificiu – sutemi waza. Aceasta cuprinde:
a) Ma sutemi waza (tehnica de sacrificiu pe spate);
b) Yoko sutemi waza (tehnici de sacrificiu în lateral).

Grupa tehnicilor de luptă la sol are ca subgrupe:

1)Tehnici de imobilizare (osae komi waza);
2)Tehnici de luxare a articulaţiilor coatelor (kansetsu waza);
3)Tehnici de strangulare (shime waza).

În cadrul lecţiilor practico-metodice de combat la judo la UNEFS am planificat învăţarea următoarelor tehnici reprezentative (selecţionate de specialiştii catedrei, după principiul accesibilităţii şi utilităţii acestora) astfel:

1) O soto gari (secerarea mare exterioară);
Ko soto gari (secerarea mică exterioară);
O uchi gari (secerarea mare interioară);
Ko soto gari (secerarea mică interioară);
Uchi mata (secerarea internă a coapsei);
De ashi barai (măturarea piciorului care avansează).

2) Ippon seoi nage (aruncarea peste umăr cu un braţ);
Morote seoi nage (aruncarea peste umăr cu ambele mâini);
Seoi otoshi (răsturnarea peste umăr);
Hiza morote seoi (aruncarea cu ambele mâini peste umăr din genunchi).

3)Uki goshi (zborul peste şold);
Koshi guruma (roata peste şold);
Harai goshi (secerarea şoldului).

B. a) Tomoe nage (aruncarea circulară);
b)Sumi gaeshi (aruncarea în unghi);
c)Uki waza 8tehnica plutită)

II.1) Kesa gatame (imobilizarea transversală);
Yoko shiho gatame (imobilizarea în „T”);
Kami shiho gatame (imobilizarea în prelungire);
Tate shiho gatame (imobilizarea „călare”).

2) Ude hishigi juji gatame (luxarea braţului în cruce);
Ude garami (cheia braţului);
Waki gatame (luxarea cu axila).

3) Hadaka jime (strangularea cu antebraţul gol);
Okuri eri jime (strangularea cu ambele revere);
Juji jime (strangulări în cruce).

 

Prof.univ.dr. Dan Deliu
5 Dan Judo
3 Dan kick boxing 
Antrenor categoria I